Rolul social al sportului este de a propune modele pentru generațiile care vin din urmă. De multe ori însă, atenția tuturor este îndreptată în direcția greșită și repere pentru tineri devin oameni care nu pot sau, mai rău, nu-și doresc să fie exemple. Modelele de urmat rămân de cele mai multe ori nedescoperite și, astfel, poveștile lor rămân nespuse, deși ar putea schimba destine. ProSport prezintă cazul unui fost fotbalist a cărui poveste poate fi exemplu inclusiv pentru jucătorii de astăzi din Liga I.
TREI GÂNDURI PÂNĂ‚ ATINGI GAZONUL
Călin Târnăvean a suferit prima accidentare gravă la 22 de ani: ruptură de ligament și de menisc. „Pe aceasta o țin minte cel mai bine”, spune fostul fotbalist. Masa de operație, durerile recuperării și frustrarea au început de atunci să fie constante în viața celui care a jucat pentru FCM Târgu Mureș și Gloria Bistrița. În fiecare an, până în momentul retragerii, la 28 de ani, fotbalistul s-a accidentat grav. „Au fost și de trei luni, și de șase luni, și de două luni”, detaliază Târnăvean. Retragerea a venit firesc pentru omul căruia îi era mai ușor să-și numere meciurile jucate decât zilele petrecute prin spital sau în sala de forță: „Paradoxal, atunci când m-am retras eram sănătos. Adunasem puțină frustrare în mine că în fiecare an ajungeam pe masa de operație, dar simțeam că mai pot să joc! Asta era cea mai mare problemă!”.
– Înțeleg, dar, totuși, erai sănătos atunci. De ce te-ai hotărât să renunți? – Nu tot timpul ai puterea să o iei de la capăt… O faci la 22, la 23, la 24, dar devine din ce în ce mai dificil din punct de vedere psihic! O altă problemă în fotbalul românesc este că, dacă până la 25 de ani nu ai demonstrat ceva, ești considerat bătrân. Eu trecusem de 25 de ani și mă tot întrebam «Bun, și ce-o să fac mai departe?»
Târnăvean revine cu gândul la prima accidentare, „cea pe care o ține minte cel mai bine”. Și nu exagerează nici măcar un pic: „Pot să îți spun că, din momentul în care mi s-a rupt ligamentul, și până am căzut pe gazon mi-au trecut prin minte următoarele lucruri: «Bine că nu m-am lăsat de școală, bine că mi-am făcut asigurare și bine că mai am contract». Îți dau cuvântul de onoare că acestea au fost lucrurile care mi-au trecut prin cap până am căzut pe teren! Am simțit imediat că e grav și îmi închipui că orice fotbalist român, atunci când se accidentează serios, la chestiile astea se gândește. Nu la durere, crede-mă! Un sportiv de performanță nu resimte durerea la fel de tare ca un om de rând. În momentul acela ai foarte multă adrenalină și nu simți atât de intens… Durerea sufletească e mai mare”.
ETERNUL PACIENT DEVENIT MEDIC
Dacă ar exista un tipar pentru fotbaliștii urmăriți de ghinioanele accidentărilor, atunci acesta ar fi punctul în care cazul lui Călin Târnăvean s-ar desprinde de șablon. Fotbalistul măcinat de accidentări și de incertitudine continua, în ciuda faptului că ajunsese până în Liga I, să fie student la una dintre cele mai dificile facultăți din țară: Universitatea de Medicină din Târgu Mureș. „Tatăl meu m-a ghidat către această facultate”, explică fostul jucător situația complet atipică pentru un sportiv de performanță. „Când aveam vacanță de la fotbal, eu eram în sesiune. Mi-a fost destul de dificil, mă chinuiam cum puteam cu școala. Când eram la Bistrița, cu domnul Sabău, mi s-a întâmplat să mai lipsesc de la antrenamente pentru a merge la facultate. Nu am reușit să o termin în șase ani, am repetat un an. Era oarecum de așteptat să se întâmple asta…”, detaliază fostul fotbalist. Cauza semi-eșecului școlar e ușor de anticipat: „Prezențele! Nu am avut suficiente încât să intru în examene. Țin minte că eram la FCM Târgu Mureș, în Liga a II-a”. Anual, pentru fiecare dintre cele 465 de locuri scoase la concurs de Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș se luptă câte trei elevi. Odată trecut de emoțiile admiterii, noii studenți constată că greul abia începe. Așa a fost și în cazul lui Călin Târnăvean, studentul care juca și în Liga I. „Trebuie să-ți spun care a fost și șocul la Medicină: prima sesiune de vară! Cea de iarnă a fost prima, dar nici nu știu cum a trecut, că nu-mi dădeam seama pe ce lume sunt. Bun… Trebuia să iau toate examenele să pot merge mai departe. Te rog să mă crezi că două săptămâni nu am ieșit din casă! Atunci când am ieșit, simțeam că până și copacii vor să mă atace!”, rememorează acesta râzând. Tonul i se schimbă însă imediat: „Teroare… Nu tu vacanțe, nu tu distracție. Dar acum sunt foarte mulțumit!”
„NU E ADEVĂ‚RAT CĂ‚ FOTBALIȘTII N-AU TIMP!”
Situația sa aduce în discuție și un subiect sensibil în sportul românesc: lipsa timpului pentru studii. Deși la îndemână, Târnăvean nu se folosește de propriul exemplu pentru a-și construi argumentele: „Fotbalul îți consumă timpul în felul următor: două-trei ore de antrenament și încă vreo două ore de odihnă după-amiaza, care sunt obligatorii. Aici nu punem la socoteală zilele de cantonament, când, într-adevăr, faci două, chiar trei antrenamente pe zi. Dar, în rest, ești liber. Eh, fotbalistul român la ora nouă e la cafea, citește ziarele de cancan…”. Soluțiile, din punctul său de vedere, sunt simple și la îndemâna oricărui fotbalist: „Ia să înlocuiască timpul acesta pe care, cred eu, îl irosesc cu o parte de specialitate. Nu vorbesc acum de Medicină… Orice altceva, economic, juridic, orice! Viața în România e mai grea și trebuie să te sacrifici puțin! Și spun asta pentru că la noi nu e ca în alte țări, ca fotbaliștii să aibă parte de pensii sau, dacă se accidentează, să fie bine asigurați. Atunci, ce îți rămâne?”
„DACĂ‚ NU VENEA OFERTA, PROBABIL PLECAM DIN ȚARĂ‚”
Chiar dacă el era unul dintre cei care au avut grijă de viața de după fotbal, Călin Târnăvean nu avea liniștea profesională pentru care învățase în cei șapte ani de facultate. Odată ieșit din circuitul sportiv, perspectiva lui, cel puțin în țară, venea împreună cu un salariu de 850 de lei, cel al unui medic rezident. „M-am gândit și eu la lucrul acesta înainte să ajung la Mediaș „, recunoaște actualul doctor al ardelenilor. De fapt, cooptarea sa în staff-ul medical al unei echipe s-a petrecut încă de la Târgu Mureș unde, aflat sub contract de jucător, stătea în preajma doctorului echipei. „Domnul Sabău mi-a propus lucrul acesta, dar nu a durat foarte mult timp pentru că a venit această ofertă de la Mediaș. Atunci eram în Austria, în cantonament cu echipa, și mă pregăteam ca orice alt jucător. Am avut aproximativ o săptămână la dispoziție până să dau răspunsul final…”
MOMENTUL ÎN CARE A DISPĂ‚RUT FOTBALISTUL
Târnăvean a acceptat oferta lui Gaz Metan și a mers la Mediaș să conducă staff-ul medical al ardelenilor și să accepte că zilele lui ca fotbalist s-au terminat. „Era înaintea unui meci de campionat, în cantonament. Unul dintre jucători a făcut o criză de rinichi. Era pentru prima oară când, să zic așa, eram de gardă. Când m-am trezit la trei dimineața că sunt lucruri serioase la echipă, atunci am realizat că nu mai sunt fotbalist…Am luat hățurile în mână și mi-am făcut datoria. Noua datorie…” Reporterul insistă cu un ultim exercițiu de imaginație. Deloc surprinzător, Călin Târnăvean găsise demult răspunsul și pentru această întrebare.
– Ce s-ar fi întâmplat dacă nu venea oferta de la Mediaș? – Probabil aș fi plecat din țară. Mulți dintre colegii mei de generație sunt în Germania, pe un salariu de 2.500 de euro, plus cazare și profesor de limba germană. Pune și tu în balanță… 850 de lei sau 2.500 de euro.
Singura diferență între mine și ceilalți colegi era că, în momentul în care mă accidentam, înainte să am o interpretare imagistică sau să fiu consultat de un doctor de specialitate, știam în proporție de 80% diagnosticul exact Călin Târnăvean, doctor Gaz Metan
FLASH INTERVIU
Care este cel mai mare avantaj pe care ți l-a dat faptul că ai fost fotbalist? Relația cu jucătorul! Uite, atunci când mergi la doctor, el nu are cum să te înțeleagă pe tine, ca pacient… El înțelege boala. Eu înțeleg și ce simte pacientul pentru că știu ce vrea să audă, ce îl interesează. Pe fotbalist nu îl interesează termeni medicali, ci vrea să știe cât stă pe bară, ce trebuie să facă…
În ce măsură există o educație medicală, fie ea și de bază, în rândul sportivilor de la noi? Fotbaliștii se interesează abia în momentul în care suferă o accidentare. Ar putea să existe și la noi un program de învățare, cum există în alte părți. În străinătate există programe de prevenție pentru accidentările astea stupide. La noi nu! Pe lângă asta, fotbalistului nu i se explică un lucru cât se poate de simplu: că trebuie să fie sănătos! Și apare o gripă care te face să pierzi două săptămâni, o accidentare la fotbal, cu prietenii… lucruri care țin, până la urmă, de profesionalism!
În ce măsură te ajută o asigurare în momentul în care te accidentezi? La 22 de ani, atunci când m-am accidentat prima oară, aveam o asigurare privată. Dar nu era specifică pentru un sportiv. Eu le-am spus că îmi doresc ceva strict pentru fotbaliști, dar mi-au spus că nu au. Și atunci, la o operație care te costă câteva mii de euro, plus recuperare, ți se dau 500 de euro. Merci… Asta este una dintre marile probleme din sportul nostru!
„Bud a fost un caz incredibil! La Dan, acum începe greul!”
CAZUL CRISTI BUD (ruptură a tuturor ligamentelor genunchiului) În situația lui Cristi vorbim de un caz special: ruptură a tuturor ligamentelor de la genunchi, cele două încrucișate și cele două colaterale. Eu nu am mai întâlnit așa ceva în fotbal! Bud a avut un psihic incredibil! Dacă doctorul i-a spus că are nevoie de un an, poate chiar mai mult, pentru recuperare, el nu a înțeles! Nu a vrut să înțeleagă că e greu de recuperat și dorința lui a fost atât de mare încât în șase luni a fost din nou pe teren. S-a încăpățânat atât de tare încât a reușit la o accidentare la care medicii din România, în proporție de 99%, spuneau că nu își mai revine. Sunt jucători cu accidentări mai puțin grave care nu își mai revin…
CAZUL DAN ROMAN (fractură de peroneu și de maleole, ligamente încrucișate afectate) Faptul că a fost atât de mediatizat și că atâta lume l-a susținut, l-a făcut să nu își dea seama de gravitatea accidentării, nu a realizat pe deplin ceea ce s-a întâmplat. Reculul a fost undeva la două-trei săptămâni, când a intrat într-o ușoară depresie și acum, încet, încet, se stabilizează. Problema psihicului se va pune atunci când va da de greu. Până acum, el a fost ajutat de toată lumea, a fost încurajat. După două-trei luni de la operație, când va începe programul greu de recuperare, când nu va mai avea răbdare și va transpira în sală pentru aproape nimic… Să știi că la început progresele sunt foarte mici și durerea e foarte mare. Atunci vom vedea. Dar, din ceea ce am observat până acum, cazul lui se aseamănă cu cel al lui Cristi Bud dacă vorbim de ambiție. Nu cred că la Dan e cazul să fim pesimiști…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER